AuraVorbesteProstii

Generaţia de fotbalişti CUL

“Naţionala României are peste douãzeci şi douã de milioane de antrenori”, afirmã genial, într-un reportaj televizat, Dan Petrescu. Probabil singura declaraţie coerentã pe care am auzit-o în ultimele zile, majoritatea fiind nimic altceva decât ţopãrii ieftine şi injurii nefondate la adresa cui se poate.
În altã ordine de idei, la Campionatul European de Fotbal, ediţia 2008, am vãzut multe. Şi-aici mã refer la vocabular, atitudine, stil. Nu mai e nevoie sã spun cã fotbalul a devenit un mod de viaţã şi cã jocul de pe teren se continuã în viaţa de zi cu zi, rãmâne tot o competiţie dar una care defineşte opulenţa, bunul sau prostul gust, buna sau proasta creştere.Dac-ar fi sã pun punctul pe i, fotbaliştii sunt un MODEL pentru tânăra generaţie. Câştigã bine, se-mbracã scump( aş jigni conceptul de « modã » daca aş spune cã se-mbracã bine), se poartã ieftin, au femei frumoase (« e frumoasã foc, îi poartã noroc ») şi-nscriu pe unde pot…cãci Dumnezeu a lãsat multe porţi libere şi multe uşi deschise.American dream cu odeur de gazon, monşer.
Sã vorbim despre fotbalişti CUL. Şi pentru cã sfârşitul anului şcolar coincide cu Euro 2008, iatã şi ce diplome am pregãtit învãţãceilor noştri.
Premiul III- « Gelul de pãr dãuneazã grav posesiei balonului » se acordã foarte prost imbrãcatului Cristiano Ronaldo. Sfatul specialistului : Angajaţi-vã un stilist, un frizer şi daţi o fugã-n Statele Unite. Anastasia Soare vã aşteaptã pentr-o sprincenare ca la carte .Cu aceastã ocazie, poate vã mai puneţi la punct cu limba englezã.
Premiul II- « Piciorul de lemn » se acordã marelui perdant Adrian Mutu. Când nu-i cap, vai de picioare. Când e cocainã, vai de amândouă ! Sfatul specialistului : Domnul Mutu este-o cauzã pierdutã. Nu ne rãcim gura de pomanã !
Campionul, ole, ole, ole !! : Premiul I pentru « Formator al degeneraţiei urmãtoare »  dar şi premiul special pentru « Cel mai cul însurãţel de la Euro » se acordã liderului echipei franceze, Raymond Domenech, un antrenor care-a venit la campionat pregãtit… sã se însoare.
Pe mine mã nominalizez la categoria « Ioan Gurã de Aur » şi vã spun de pe acum cã Spania o sã câştige.Dacă merit sau nu premiu, vom afla pe 28 Iunie, după ora 21.45.Ne-auzim la o Sangria !
www.auravorbesteprostii.wordpress.com

Unde sã NU mergi în vacanţã!

Trenul din Franţa, cel care aduce vacanţa, a venit deja pentru unii şi s-a anunţat întârziat pentru alţii. Pentru cã deh, sunt oameni care studiazã, au de dat Bacalaureatul, mai au de dat Ministerul Educaţiei în judecatã pentru subiectele de la proba oralã şi mai au şi admitere la facultate… de preferat nu în România, ţara-n care fiecare cautã perfecţiune-n ceilalţi fãrã sã facã cel mai mic efort sã-şi observe defectele.Iar facultatea e un test psihologic ( dacã scapi teafãr de examinatorii antrenaţi parcã sã te angajeze la Nasa şi nu-ntr-o instituţie de stat care… treptat devine particularã, poţi sã pleci liniştit în vacanţã), economic (unde dai şi unde crapã… plicul) şi mai ales un test social ( pãi cum sã nu cedezi psihic când tu vii la facultate cu metroul, dormi pe tine dupã ce ai învãţat toatã noaptea pe covor, te gândesti la chirie, la întreţinere şi la alte chestii despre care, posesorii de Land Rover Freelander, iubitori de clubbing şi intretinuţi de familie n-au auzit în viaţa lor. Şi mai sunt şi cei mai buni din grupã. Mãi sã fie!).
Pâna sã ajungem aici, unii dintre noi şi unii dintre voi ( licentiaţi, freelanceri şi câte şi mai câte alte categorii de oameni)se gândesc deja la vacanţã. Puţin atipic pentr-o revistã de timp liber şi publicitate, propun sã cãutãm împreunã locaţii pe care NU meritã sã aruncãm banii pentru cã NU meritã sã incurajãm serviciile de proastã calitate şi lipsa de respect cu care suntem trataţi… pe buzunarul nostru.
Şi-ncep apoteotic cu litoralul românesc!Începe deci cu  placa stricatã din reclama cu ferestre „ Avem o ţarã frumoasã dar nu ştim sã ne vindem marfa, avem o ţarã frumoasã dar nu ştim sã ne vindem marfa …”. Avem sau n-avem ? A fost sau n-a fost ? În fine, eu zic sã facem o grevã turisticã ( deja se plâng hotelierii pe la televizor cã nu mai e ce-a fost, în materie de turism balnear). Începând de astãzi, niciun român sã nu mai meargã la mare în România! Sã nu mai mãnânce prost, sã nu mai fie tratat cu fundu’(rile), sã nu mai fie furat pe faţã, sã nu mai plãteascã pentru vila şi colecţia de maşini, bunuri pe care le deţin multi dintre patronii de pe litoral fãrã sã ofere ce promit, însã.
Dar nici Bulgaria nu-i o opţiune!Suntem suficient de acri şi fãrã sã mâncãm castraveţi bulgãresti puşi la murat.
Vara asta, eu zic sã stam acasã!Poluarea de la combinat şi „Valurile” de la Dunare asigurã un bronz perfect.Mai  „Eftin si bun” decât anul trecut!
www.auravorbesteprostii.wordpress.com

” A fost odata, o tara minunata/Din pacate un pic, un pic cam populata/Cu tot felul de simpatici cu mintea poluata”

Fãrã sã-mi pese de consecinţe, am sã vã povestesc despre-o „pasiune”mai veche de-a mea şi cel puţin la fel de mistuitoare cum e televiziunea pentru Andreea Esca( cine-a cetit „Bunã seara România, bunã seara Bucureşti” ştie). Nu,dom’le, nu-i vorba despre lecturã ( cine-i mai înţelege p-alde Sweig şi Dostoievski şi mai ales … cine-i Anna Karenina ? O fi vreo copie infidelã de-a Annei Lesko. Mãi sã fie!), nici filmu’ nu-mi mai place ( de când a apãrut „Supravieţuitorul” lui Sergiu Nicolaescu mi-am promis cã nu mai calc la cinema…în Bucureşti cã la Galati nici sã vreau n-am unde) şi nu, n-aţi ghicit, nici shooping-ul nu mã mai atrage. De când cu posibilitãţile astea nelimitate de a pleca în strãinãtate, e floare la ureche sã mã urc în avion, sã mã duc pan’ la Londra- Paris-Milano ( New York şi Tokio sã mã mai aştepte cã acolo-mi trebuie vizã şi pânã o obţin,mai bine-mi cumpãr pantofi din Bucur-Obor). Şi apropo, le-am menţionat ( ţãrile, oraşele, chestiile astea enumerate mai sus) pentru cã, bre, astea-s capitalele modei internaţionale. Asta pentru cei care scriu despre stil, ne dau nouã, muritorilor de rând indicaţii „preţioase”şi-şi cumpãrã falsuri perfecte, cu iz de Gucci, Chanel, Armani şi… Cavalli ( am vrut sã rimeze dar nu mi-a ieşit. Am sã consult un manual de stil. Anul ãsta dau Bac-ul şi nu vreau sã rãmân corigentã chiar la „lecţii despre stil”).
Am spus cã nu mã pasioneazã aia, ailaltã şi nici cealaltã. S-a cam terminat lista de opţiuni, aşa-i ? Dar nu întâmplãtor am lãsat la urmã pasiunea mea ,de-acum clasicã ,de a merge la „shopping”, dom’le.Pãi dupa ce te innoiesti şi devii un brand umblãtor unde-i cel mai indicat sã-ţi expui opulenţa? Club, bre, club! Cã-i cul şi-n rând cu lumea. În primul rând…în club nu se vorbeşte.„Norocurile” celor care, întâmplãtor, n-au cuvintele la ei. Pai un’ sã mai încapã dacã buzunaru-i ghiftuit cu bani ? Doar nu-n Jeep-ul cumpãrat în leasing şi care polueazã mediul, in rate cu dobândã.Nici mãcar poşeta Fendi nu-i suficient de încãpãtoare.Cã tre’ sã fie plic.Aşa zice moda. Ce-i de searã-i plic.
Cel mai mişto e cã, dom’le… în club nu-ncape caracteru’. Şi-i beton aşa. Cã ãsta, caracteru-i cel mai greu de cumpãrat.Copii ieftine.. se gãsesc la greu. Da’ poate cã m-am sãturat de fake-uri mizerabile şi vreau originalul. Pentru cã… de data asta îmi pasã.
www.auravorbesteprostii.wordpress.com

File de poveste: 1 an de Explore*

La început a fost povestea celor de la Paraziţii, un interviu care a debutat odatã cu  numãrul zero, prima apariţie editorialã Explore*. Dupã emoţiile de început, am decis sã „Ne punem în cap”, l-am tot ridicat în slavi pe Andrei Gheorghe, i-am  criticat pe cei care-s „Almost famous”şi-am fost toţi de acord cã „Eftin şi bun” nu prea se poate-n România, oricât de europeni am fi.
N-am neglijat nici muzica de calitate, am întocmit top-uri( „Lovestory”),am vorbit şi despre film („I choose not to choose life, I choose something else”), am acordat „Zmeura de Aur” dar am decernat şi premiul Oscar pentru cã nu-i drept sã fii drept doar cu cei care nu meritã aplaudaţi, premiaţi şi felicitaţi.
Am glumit noi ce-am glumit dar totdeauna constructiv, cu intenţii bune şi idei demenţiale. Iar ca drept dovadã, iatã c-a  trecut un an de când revista lansatã de Galleria Creative face furori pe piaţa de publicitate din Galaţi.
Am tot evitat sã fac urãri cu iz de festivism sau sã rememorez momente din trecut, aşa cum se-ntâmpla în astfel de situaţii, dar meritã sã vã spun cã, în urmã cu un an, am cunoscut doi oameni care au cu ce se lãuda, sunt adevãraţi profesionişti şi-au reuşit cu brio sã iasã din tipare,nu pentru a scandaliza ci pentru a oferi o alternativã. O alternativã pentru o piaţã de advertising destul de monotonã, aşa cum era, înainte de februarie 2007, cea gãlãţeanã. Marian Marin şi Tiberiu Ivan, „capetele limpezi” de la Galleria Creative nu s-au temut sã promoveze ALTCEVA, într-un oraş în care nu se-ntâmplã… mai nimic.Cel puţin din punct de vedere cultural. Şi-au reuşit sã se impunã vertiginos! Iar eu sunt mândra c-am fost antrenatã într-un astfel de proiect, mã frapeaza cã revista Explore* îmi citeşte gândurile şi mã frãmânt când ştiu cã voi îmi citiţi rândurile şi cã pot sau nu… sã vã dezamãgesc.
Dacã ai rãsfoit mãcar o datã, fugitiv, vreun numãr din Explore* sau dacã, dimpotrivã, ai toatã colecţia de reviste, nu poţi sã stai deoparte! Vino sã sãrbãtorim împreunã primul an din viaţa revistei tale de timp liber şi publicitate
!Petrecerea, masa şi dansul sunt anunţate cu surle şi trâmbiţe, sâmbãtã , 22 martie, la Club Viva!Pentru cã noi ştim cã cititorii noştri… sunt mai petrecareti decât ai lor!
www.auravorbesteprostii.wordpress.com

Exclusiv
Taraful de la Clejani, ambasadorul muzicii  tradiţionale
„Nu vreau sã amestec prietenia lui Johnny Depp cu afacerile”
M-am tot gândit la ce cuvinte sã scriu în introducere, încã dinainte de interviu.Când vine vorba de profesionalism, nu sunt multe de spus. Când vine vorba despre Taraful de la Clejani, e suficient sã-i asculţi şi sã le inţelegi mesajul.Cu o sinceritate care poate dezarma orice reporter avid dupã senzaţional,domnul Ioniţã din Clejani vorbeşte deschis despre muzicã, Johnny Depp şi vocea unicã a  soţiei sale, Viorica.
- Taraful din Clejani existã de câteva sute de ani. Ce schimbãri au avut loc, de-a lungul timpului, în ce priveşte mesajul şi calitatea muzicii acestuia ?
Un taraf înseamnã, în primul rând, mai mult de doi lãutari. Şi, normal, cu timpul au avut loc tot felul de schimbãri de componenţã. Aşa cum aţi spus şi dumneavoastrã, Clejanii în sine existã de sute de ani pentru cã noi învãţãm sã cântãm încã de mici, dupã ureche şi generaţiile se schimbã.Eu nu pot sã cânt ca tata cã… vremurile s-au schimbat, lumea cere altceva. Din punctul meu de vedere, noi, Clejanii de acum, am reuşit sã facem performanţã. Am reuşit sã aducem muzica lãutãreascã veche în vizorul tinerilor, le-am cãpãtat atenţia prin show-ul de la Mtv din 2004, cu „Bordeiaş”… când foarte mulţi aveau impresia cã nu suntem români, cã suntem de undeva de-afarã.Am fost susţinuţi pentru acel show de cinci Dj din strãinatate dar şi de Dj Raoul de la noi şi a ieşit ceva senzaţional, nu cã zic eu! De atunci lumea a început sã vadã cu alţi ochi muzica lãutãreascã şi suntem din ce în ce mai cãutaţi nu numai peste hotare ci şi în România.
- Înainte sã apãreţi pe piaţa muzicalã româneascã, muzica lãutãreascã pãrea sã fie un curent… underground, dacã pot sã mã exprim aşa.Aţi reuşit sã o reactualizaţi, cum aţi menţionat şi dumneavoastrã şi sã o promovaţi la un alt nivel. Aţi reuşit astfel sã le redeschideţi românilor… apetitul pentru muzica lãutãreascã ?
Eu m-am întors în România pe la începutul lui 2000 ,când… muzica româneascã nu era cine ştie ce cãutatã şi sunt mândru cã am reuşit sã ne facem cunoscuţi. Am ajuns la un nivel la care cântãm pentru creatori de modã, pentru actori, vedete, oameni obişnuiţi. Toţi ne primesc cu braţele deschise şi ne cheamã la orice fel de show, spectacole unde se ascultã şi muzicã clasicã şi muzica d-asta modernã şi chiar şi în lumea maneliştilor.Da’ noi ne facem treaba aşa cum am învãţat de la pãrinţi, bunici, strãmoşi şi aşa cum o fãceam şi acum zece-douãzeci de ani. În ultimii ani, o avem pe Viorica, o voce extraordinarã, inconfundabilã care raporteazã trecutul la prezent şi prezentul la viitor şi mergem cu plãcere oriunde suntem invitaţi. Pentru noi, orice cântare e un eveniment.
- Cã tot aţi pomenit de manele. Am urmãrit câteva episoade din reality-show-ul pe care îl fãceaţi la Prima tv, în urmã cu aproximativ doi ani de zile şi mi-a rãmas întipãrit în minte un e-mail pe care l-aţi primit de la un tip şi care spunea cã detestã manelele şi cã  detestã Taraful de la Clejani care cântã manele. De ce credeţi cã  oamenii au tendinţa sã  confunde manelele cu muzica lãutãreascã?
A fost un e-mail şi atât. Nu generalizãm pentru cã nu toţi românii cred chestia asta. Crede unul, cred doi. Ãla-i un prost lipsit de culturã muzicalã. Asta-i pãrerea lui! Nu poţi sã confunzi muzica lãutãreascã sã spui cã-i manea. Noi folosim instrumente tradiţionale, folosim instrumente de percuţie tipice,  ţambalul ,pe care în ultima vreme le-am îmbinat şi cu instrumente moderne, chitãri, am colaborat cu dj…
- A fost o vreme când românii se ruşinau de muzica lor tradiţionalã…
Românii nu s-au ruşinat niciodatã de muzica lor. A fost o gaurã de vreo… zece ani, asta dupã ’90 când toata lumea asculta muzica de-afarã. Era normal aşa ceva pentru cã înainte nu prea se auzeau astea  în România, înainte pe vremea lu’ Ceauşescu. Vroiau sã fie americani, ce sã-i faci ?
De asta zic cã noi am apãrut ca o noutate pe piaţã când am scos „Bordeiaş”. Au fost unii care spuneau cã suntem strãini, cã venim din afarã. Şi asta mi-am propus când m-am întors în ţarã, mi-am propus sã scot ceva inedit, sã aduc muzica lãutãreascã mai aproape de tineri, mai aproape de cei care nu cunosc prea multe despre curentul ãsta muzical.
- Am vãzut, de curând, filmul „The man who cried”(n.r.”Omul care plânge”), filmul in care ati jucat alaturi de Johnny Depp si  în care se vorbea foarte mult despre discriminare. Ce pãrere aveţi despre acuzaţiile care se fac cu privire la etnia romã dar şi despre neajunsurile pe care aceştia le creeazã  românilor şi nu numai ?
Noi n-avem treabã cu ei şi nu ne afecteazã în niciun fel ura asta pe care o au românii pentru ţigani. Poate şi pentru cã suntem artişti şi ne simţim iubiţi şi apreciaţi oriunde mergem.Avem muzica noastrã,avem prietenii noştri, trãim într-un mediu frumos ne simţim super bine. Pânã la urmã nici românii nu-s chei de bisericã toţi. Ce, boxeurii ãia care-au furat zilele astea, în Canada erau ţigani ? Nu, erau români! Ce proşti, Doamne, sã furi din magazine…
- Revenind la Johnny Depp… nu mai este-un secret pentru nimeni cã aţi cântat în club-ul sãu privat din Los Angeles şi ca aţi legat o strânsã relaţie de prietenie. Cum priveşte el problema discriminãrii ?
Johnny Depp este un mare mare artist, un superstar. Un om de-o modestie rarã, un om normal cum suntem şi noi.Vedeţi dumneavoastrã, adevãratele vedete nu-s astea care fac fiţe şi figuri, cãrora nu le mai ajungi la nas dupã ce-au scos o melodie sau un film.Pe noi Johnny Depp ne-a invitat la el acasã. Am stat zece zile, am fãcut grãtare cu el, şi cel mai mare compliment pe care a putut sã ni-l facã a fost cã ne-a spus :”Eu sunt de-al vostru, eu sunt ca voi”. El are origini de indian deci tot o minoritate, aşa. Şi cred cã şi faptul cã noi ne-am purtat normal cu el, cã  ne vedeam de poveştile noastre şi nu stãteam mereu pe capul lui sau nu ne purtam fals când venea în preajma noastrã şi vorbeam despre ceva… cred cã şi asta l-a impresionat. Cã tot timpul e în atenţia celorlalţi şi oamenii îl vãd ca pe-o mare vedetã, se poartã ca nişte fani, sunt fani.Lui îi place mult muzica noastrã şi ce facem noi.
- El cântã şi la chitarã. Nu v-aţi gândit la o colaborare ?
Ah, de-aţi şti dumneavoastrã ce program are Johnny Depp! Nu-i vorba cã nu ne-am gãndit dar… el e foarte ocupat, are alte contracte şi-n plus, eu am încercat sã nu sar calul cã… suntem prieteni, nu vreau sã par un profitor. Şi când m-am întors în ţarã, am venit doar cu câteva poze ca sã-mi amintesc eu de momentele alea, aşa cum se întâmplã când te duci în vizitã la cineva drag şi aduci ceva ca amintire. Dar nu i-am propus nimic de genul ãsta. Nu vreau sã amestec prietenia noastrã cu afacerile, cu muzica. Dacã va vrea el vreodatã şi ne va propune el, oricând, dar altfel, nu.
- V-a dãruit un acordeon. Tot din prietenie…
La început am vrut sã îl inchiriez pentru cã se stricase celãlalt. Eram pe platoul de filmare şi aveam nevoie. Dar Johnny a zis cã mi-l face cadou şi e o amintire foarte frumoasã. Am rãmas impresionat.
- Dar la nuntã ? Am aflat tot din presã cã aţi fost invitaţi sã cântaţi la nuntã. Ce repertoriu aţi ales ?
Pai eu le-am povestit şi lui şi Vanessei cum sunt nunţile în România şi de asta am zis cã o sã-i compunem o melodie specialã pentru gãtitul miresei.Şi i-am zis cã la noi nunţile ţin mult, trei zile şi trei nopţi şi a zis cã vrea şi el aşa. Dar în rest, o sã cântãm exact cum cântãm de obicei la orice altã nuntã. Pentru cã, pânã la urmã, de asta ne şi invitã. Cã dacã ar vrea altã muzicã, ar invita numai artişti din America.
- Cã tot am pomenit de nunţi. Pentru cei din segmentul dance care cântã la nunţi, pare sã fie un compromis. Pentru un taraf e ceva normal, însã, deci în cazul dumneavoastrã se exclud. Totuşi, aţi fãcut compromisuri ? E deja o modã, toatã lumea vorbeşte despre compromisuri…
Eu nu cred cã-i un compromis sã cânti la nuntã. Nunta e cel mai important moment din viaţa unui om, nu ? Şi dacã te alege pe tine sã-i cânţi, sã fii alãturi de el, de ce sã refuzi aşa ceva ? Am mai spus-o, pentru noi orice cântare este-un eveniment, indiferent cã e nuntã, cumetrie sau concert pentru oameni de culturã.
Acum nunţile se fac altfel… sunt ca nişte concerte cu orchestrã, cu oameni rafinaţi. Am avut onoarea sã-i cunoaştem şi sã cântãm alãturi de Dan Bitman, de Loredana, chiar şi de fâţe d-astea care cântã pe bandã, nu dau nume…dar facem spectacol. Vocea Vioricãi…
Nu putem sã vorbim despre compromisuri cã noi n-am fãcut aşa ceva. Noi cântãm, nu ne implicãm în certuri, n-avem figuri, nu ne dãm mari cum fac ãştia fiţoşii. Cum sã te uiţi de sus la un om care te cheamã sã te asculte, care te apreciazã, care împarte cu tine un eveniment important din viaţa lui ? Eu nu-i mai înţeleg şi mã bucur cã pe noi succesul nu ne-a schimbat deloc şi cã ne-am pãstrat capul pe umeri.
- Revenind la ideea de compromis, ce-a însemnat pentru dumneavoastrã reality-show-ul de la Prima Tv?
Sincer sã fiu, am ezitat sã semnez  la început… dar dup-aia am semnat contractul şi m-am gândit cã e o ocazie pentru oameni sã ne cunoascã mai bine, sã afle cã nu suntem din afarã, suntem români şi cã suntem nişte oameni obişnuiti care fac tot ce fac cu pasiune, cu plãcere.A fost o experienţã care ne-a ajutat sã fim mai aproape de publicul nostru.
A consemnat Aura Dajbog
 

Cãlin Goia, Voltaj:
„A trecut vremea pentru  <<sex, drugs and rock and roll>>
Marţi, 4 septembrie 2007, Casa de culturã. Concert în are liber. Voltaj. Turneu “MSD2″. Invitaţi sã cânte în deschidere Class-”Bunã seara Tulcea”!Organizatori imposibili.”Aveţi voie sã fotografiaţi doar cinci minute. Avem aparaturã p-aici”. Aparaturã cât sã tot susţii concerte live la nesfarsit. Atmosferã pe mãsurã. Ropote de aplauze, strigãte de încurajare şi-un public pregãtit sã primeascã energie.Ce oferã, la rândul lui ? Devotament.”Volteam-alãturi de Voltaj în toatã ţara”.
Tind sã cred cã muzica este un schimb necondiţionat de energie. Iar dacã am dreptate, înseamnã cã marţi seara nu am asistat la un concert, ci la o apropiere specialã între oameni care împart bucurii şi nostalgii. Voltaj şi publicul gãlãţean.
- Aţi cântat în nenumãrate rânduri atât pentru plãtitorii de bilete cât şi pentru amatorii de concerte în aer liber. Unde vã simţiţi respectaţi cu adevãrat ca artişti ?
Respectati ca artişti ne simţim atunci când organizãm noi turneele şi muncim pentru a crea efecte speciale, un decor deosebit, cum aţi putut vedea şi în seara asta la Galaţi. În momentul în care totul decurge bine, tehnic vorbind, ai largheţea sã te desfãşori aşa cum iţi doreşti pe scenã şi poţi antrena publicul, poţi comunica altfel. Nu conteazã foarte mult unde cânţi ci oamenii cu care interacţionezi.Şi totodatã sprijinul financiar.Noi am avut norocul sã colaborãm cu un sponsor generos care ne-a ajutat foarte mult în organizarea turneului „Voltaj MSD2”. Nu neg, însã cã ar fi ideal ca publicul sã plãteascã bilet atunci când vine sã te asculte live.
- Ai pomenit de sponsor. Asocierea trupei Voltaj  cu o binecunoscutã marcã de bere poate fi numitã… compromis artistic?
Am fost selectivi şi am avut grijã sã colaborãm cu brand-uri de calitate, deci n-a fost vorba de compromis ci de un parteneriat prolific pentru ambele pãrţi implicate.
- Publicul vã iubeşte. Au demonstrat-o în nenumãrate rânduri,vorbesc de la sine top-urile, vânzãrile albumelor şi numãrul mare de concerte. Cum vã privesc criticii?
Criticii au fost uşor sceptici la început. Ne-au tot cãutat nod în papurã. Nu mai spun cã  acum ne acuzã ca am  schimbat stilul şi c-am fi devenit… comerciali.Când am lansat piesa „Albinutza” iarã, au început sã spunã cã mesajul melodiei este unul defãimãtor la adresa sex-ului feminin. Nu ne-au deranjat nicio clipã afirmatiile lor pentru cã am cântat întotdeauna cum am simţit, am cântat şi cântãm despre noi, pentru oamenii ca noi. Nu avem  frustrãri pentru cã am fãcut totul din pasiune
- Astãzi, muzica a devenit o industrie. Reuşesc artiştii sã fie şi… buni afacerişti?
Nu au încotro. A trecut vremea pentru  „sex, drugs and rock and roll”, vremea artistilor boemi ,interesati numai de partea artistica a muzicii. Acum e foarte important sã te mobilizezi, sã ai grijã de partea financiarã, sã fii cu picioarele pe pãmânt, sã te implici  în organizarea concertelor. Şi societatea e alta. Noi trãim în România unde artiştii nu sunt atât de privilegiaţi precum cei din State.
- Piesa „MSD2” are un mesaj social bine conturat. Poate muzica sã schimbe ceva, sau scopul ei e pur comercial ?
Muzica, sportul, … pot schimba ceva prin valoare! De fapt, asta am încercat sã subliniem cu ultimul nostru single. Nu ştiu dacã mulţi au înţeles  asta. Am încercat sã transmitem un mesaj optimist. Asta facem de fiecare datã, cu fiecare piesã. În România şi cred cã nu numai, se merge pe principiul „Good news, no news” (n.r. „Veştile bune nu sunt ştiri”). În videoclipul piesei am evidenţiat partea bunã a lucrurilor, din dorinţa de a arãta cã românii nu sunt catalogaţi corect. Românii nu sunt numai peşti, târfe, hoţi. Avem valori deosebite pe care nu întotdeauna ştim sã le apreciem. A transmite un mesaj social nu înseamnã a promova lucrurile negative, cel puţin nu asta ne dorim noi.
- Piesa „20” poate fi consideratã  imnul nostalgicilor din România. Care sunt nostalgiile lui Cãlin Goia ?
20 de ani… perioada asta a fost cea mai frumoasã pentru mine! Îmi amintesc cã mergeam la mare cu prietenii în fiecare varã, împãrţeam în trei o porţie de cartofi prãjiţi,locuiam la comun şi ne bucuram de viaţã,cu bune şi cu rele.Piesa „20” vorbeşte despre noi şi probabil despre fiecare om care a depãşit aceastã etapã. E imposibil sã nu-ţi fi dorit mãcar o datã sã te întorci în timp.
Aura Dajbog

 Karen Freeman, New York Times:

„Traian Bãsescu este considerat un reformator”
Prezentã în România pentru a promova „Tendinţe actuale în presa americanã” printr-un workshop adresat elevilor de liceu, jurnalista de origine americanã şi-a exprimat interesul profesional faţã de preşedintele României, Traian Bãsescu ,şi a vorbit deschis despre tinereţea presei democratice în ţãrile est-europene.
- Care credeţi cã sunt problemele cu care se confruntã presa est-europeanã, implicit presa româneascã ?
România nu a avut foarte multã vreme dreptul la presã liberã şi cred cã în momentul de faţã începe sã se dezvolte conform vremurilor, într-un spirit democratic.Din pãcate, nu multe publicaţii aspirã la obiectivitate şi au tendinţa sã-şi impunã punctul lor de vedere. Nu e neapãrat o problemã, dar fiecare om meritã sã primeascã o informaţie exactã pe care s-o digere de unul singur şi  care sã-l îndemne la a lua mãsuri împotriva lucrurilor negative care se întâmplã în societatea sa.Presa, pânã la urmã, educã şi îndeamnã la  spirit civic.
- Aţi vorbit despre spiritul civic care ar trebui cultivat încã din şcoalã. Tinerii români nu prea citesc presa scrisã. Credeţi cã poate fi una din cauzele lipsei lor de reacţie la problemele de actualitate ?
Situaţia este aceeaşi în Statele Unite. Tinerii nu sunt pasionaţi de presa scrisã, cumpãrã o groazã de reviste adolescentine sau tabloide care vorbesc fãrã perdea despre viaţa celebritãţilor. Atunci când încearcã sã citeascã un ziar serios sunt, parcã, derutaţi pentru cã nu sunt familiarizaţi cu personajele şi cu oamenii prezenţi acolo. Se întâmplã ca atunci când încerci sã urmãreşti un şou de televiziune de la jumãtate.
- În momentul de faţã, în România se vorbeşte foarte mult despre tabloidizare. Care sunt preferinţele occidentalilor în materie de presã scrisã ?
Tabloidizarea este un fenomen care a luat amploare în ultimii ani pentru cã tot mai mulţi  oameni au încetat sã mai caute ştiri, materiale de substanţã. Vor doar sã se amuze. În America sunt foarte prost vãzute astfel de publicaţii şi se vând în supermarket-uri. Niciodatã alãturi de ziare serioase.
Avem câteva cotidiene naţionale care se bucurã de succes. Sunt citite zilnic de mai bine de un milion de oameni care tind sã fie informaţi şi educaţi din punct de vedere civic. Şi ziarele locale sunt
foarte bine cotate.
- Cât de important este pentru un jurnalist sã aibã studii de specialitate ?
Jurnalismul a fost inclus în învãţãmântul superior abia în secolul XX, ceea ce înseamnã cã pânã atunci nimeni n-a studiat acest domeniu.Majoritatea jurnaliştilor care lucreazã astãzi nu au urmat o facultate de profil ci au fost iniţiati de angajatori. O metodã foarte bunã de a învãţa, cred eu.
Astãzi, e foarte important sã studiezi jurnalismul pentru cã angajatorii preferã oameni deja instruiţi. Nu mai au rãbdarea necesarã sã-i ajute şi timpul îi preseazã.
- Ce a însemnat pentru dumneavoastrã experienţa „New York Times”?
Cred cã orice nouã experienţã înseamnã sã mai urci o treaptã cãtre ceea ce-ţi doreşti sã faci cu adevãrat.
La New York Times am descoperit presa adevãratã şi oameni pasionaţi de ceea ce fac. Oameni care vãd în profesia de jurnalism o oportunitate de a învãţa câte ceva nou, în fiecare zi şi care îşi asumã responsabilitatea de a fi pionii principali din societatea lor. În momentul de faţã continui sã colaborez cu ei. M-am mutat în Dublin alãturi de soţul meu care predã jurnalismul la Universitate şi mi-e imposibil sã fiu în continuare editor. Profit de faptul cã mã aflu în România şi intentionez  sã scriu un interviu cu preşedintele Bãsescu. Nu cred cã o sã reuşesc pentru cã mã amâna de fiecare datã foarte politicos.
- Care este imaginea preşedintelui Basescu în presa internaţionalã ?
Traian Bãsescu este considerat un reformator mai ales de cãtre americani şi i se atribuie mare parte din lucrurile bune care s-au întâmplat României, în ultimii ani. Occidentalii nu cunosc foarte multe  despre România, afarã de perioada foarte grea prin care aţi trecut înainte de ’89 dar şi faptul cã, în momentul de faţã, sunteţi membri ai Uniunii Europene.
- În prezent, milioane de oameni utilizeazã internetul. Poate fi o ameninţare pentru presa scrisã, în viitor ?
Dimpotrivã! Eu cred cã internetul ajutã presa scrisã şi lucrurile vor evolua din acest punct de vedere. Nu numai cã oamenii au ocazia sã citeascã online  publicaţii din toatã lumea, dar jurnaliştii la rândul lor pot obţine informaţii preţioase.
Evident, existã şi aspecte negative. De pildã, informaţiile eronate sau excesul de trivialitate. Dar pot fi uşor evitate pentru cã oamenii vor avea în continuare dreptul de a alege.
Aura Dajbog

Tudor Chirila crede in valorile familiei traditionale

- Data trecutã când ai fost la Galaţi, ai declarat cã teatrul nu aduce satisfacţii financiare. Existenţa unor turnee de genul „Biloxi Blues”, schimbã ceva din acest punct de vedere ?
Turneul acesta este  profitabil pentru actori… mai puţin pentru noi, producãtorii. Actorii câştiga destul de bine, în jur de şaptezeci, optzeci de euro pe spectacol. Dacã facem un calcul, în şapte sãptãmâni ajung la o mie cinci sute de euro, un salariu pe care îl primeşte un angajat cu studii superioare şi vechime într-o instituţie
de renume, aici în România. Un actor care joacã la un teatru finanţat de primãrie câştigã în jurul a doisprezece milioane de lei pe lunã.Turneul acesta este foarte profitabil mai ales pentru nişte tineri actori care au ocazia sã urce pe o scenã profesionistã, sã capete experienţã şi iatã… sã câştige şi destul de bine.
- În ce mãsurã te-ai implicat în formarea colegilor tãi, actori aflaţi la început de drum, aşa încât spectacolul sã fie omogen ?
Eu nu învãţ pe nimeni nimic.Dacã ei considerã cã au ce învãţa de la mine, o fac pur şi simplu.
- Furã meserie…
Nu neapãrat meserie.Fiecare a înţeles cã nu e loc de certuri de culise şi cã lucrurile se fac serios, se munceşte serios.Am învãţat împreunã sã ne economisim nervii şi sã  folosim energia numai în scopuri pozitive,într-un mod productiv. Eu sunt un partener corect de scenã, cer foarte mult de la mine şi evident cã am pretenţii  de la cei din jurul meu, cei de pe scenã.Consider cã un actor se ridicã şi prin parteneri nu numai prin sine.Dacã ai alãturi de tine un actor care nu-şi face datoria, nu se ridicã la înãlţime, indiferent de eforturile pe care le depui tu, lucrurile vor ieşi foarte prost.
- Numele Tudor Chirilã are deja notorietate în rândul publicului român. Cum reuşeşti sã fii credibil atunci când intri în pielea unui personaj ?
Eu sunt cel care a adus notorietate numelui pe care-l port.
- Evident cã da. Gândeşte-te, însã, cã oamenii vin la teatru sã te vadã pe tine mai mult decât sã vadã o piesã anume.
Nu ştiu… nu cred cã am cum sã delimitez chestia asta.E foarte greu.
- Am surprins mai devreme un fan care te felicita pentru rolul Malvolio din „A douãsprezecea noapte” a lui William Shakespeare…
Malvolio a fost un rol… special, altfel care da, mi-a adus credibilitate ca actor. Pot spune cã a fost cu mult mai ofertant decât rolul „Toomey” din „Biloxi Blues”.Apropo de întrebarea dinainte… nu ştiu ce sã-ţi rãspund, nu pot sã rãspund. Pânã la urmã ţine de oameni, ţine de puterea lor de a se transpune, de a crede timp de douã ore cã poţi  fi şi altcineva şi cã eşti credibil în acea posturã.
- Doamna Iarina Demian a spus cã publicul este mai puţin educat decât ar merita actorii. Sã fie din cauza faptului cã au din ce în ce mai puţin acces la culturã, la teatru ? Mai pot fi schimbaţi ?
Dacã vorbim din perspectiva publicului gãlãţean şi a individului care a vorbit la telefon odatã cu actorul care-şi spunea replicile pe scenã, nu. Dacã eram pe scenã în momentul acela, opream spectacolul. Nu ştiu cât de flexibil este publicul din România spre a fi educat. Bine, nu e cazul sã generalizez. În alte oraşe lucrurile au stat mai bine. Publicului gãlãţean nu pot sã-i acord o notã bunã din cauza unui singur om care a reuşit sã strice totul.
- Tehnologia, bat-o vina!
Tehnologia e controlatã, pânã la urma,de oameni. Telefonul mobil poate fi setat pe silenţios. Cred cã atunci când vii la un spectacol ţi-ai rezolvat toate problemele şi faci tot posibilul sã te simţi bine, sã te intâlneşti tu cu tine insuţi, sã-ţi pui întrebãri existenţiale, sã fii altfel, mai bun.
- Sexualitatea rãmâne un subiect tabu, în ciuda faptului cã este foarte des abordatã atât în piese de teatru cât şi în filmele româneşti. Este susţinut mesajul ei ?
Sunt lucruri de care nu ne putem ascunde. Nu putem sã ne prefacem cã nu existã sex, sexualitate, frustrãri, anomalii, deviaţii sexuale şi aşa mai departe.Face parte din viaţa noastrã şi nu putem sã negãm acest aspect. Dacã te uiţi în jur o sã observi cã relaţiile de cuplu dureazã din ce în ce mai puţin. Unii nu sunt impãcaţi cu persoana de lângã ei pentru cã au senzaţia cã nu e cea potrivitã. Nu ştiu ce sã aleagã din multitudinea de femei din jurul lor. Cred cã o sã vedem din ce în ce mai puţini bãtrâni care se plimbã de mânã în parc, familii care au rezistat şi rezistã de zeci de ani, copii care s-au nãscut şi au crescut în familii normale, cu ambii pãrinţi alãturi.O sã ajungem sã rezistãm doar câte doi, trei ani, angajaţi în relaţii de cuplu. Natura umanã nu este încã pregatitã pentru monogamie iar cei care vor suferi foarte mult din pricina acestor probleme de comunicare, aş spune eu, vor fi copiii.
Promovarea sexualitãţii într-un mod lasciv are şi ea repercursiunile ei. De pildã, copii la doisprezece, treisprezece ani, navigheazã fara nici un fel de problemã pe site-uri porno şi nimeni nu poate sau nu vrea sã controleze chestia asta. Internet-ul are pãrţile lui bune şi pãrtile lui mai puţin bune.
- Probabil cã acestea sunt urmele regimului comunist. Suntem într-o perioadã de tranziţie, am evadat ca nişte lei din cuşcã…
Sunt şaptesprezece ani de când am scãpat de comunism. E drept, ne revenim mai greu dar n-ar strica sã ne dãm silinţa şi sã intrãm în rând cu lumea, cu occidentul.
- „Am sã ma íntorc bãrbat” a fost un material foarte contestat la vremea sa. Mulţi l-au catalogat drept o copie dupã modelul Pink Floyd, „The Wall”.
„Am sã mã întorc bãrbat” este un disc foarte bun şi marcheazã o perioadã foarte frumoasã din viaţa mea.Nu neg influenţa celor de la Pink Floyd asupra muzicii noastre şi nu vãd nimic rãu în asta. Dimpotrivã. Pentru cei care considerã cã albumul nostru ar fi fost o copie, pot sã afirm cã vãd lucrurile minimal. L-aş asemãna mai mult
cu „Barry Lyndon” a lui Stanley Kubrick . Materialul nostru prezintã experienţa de armatã a unui soldat care se sinucide în urma unui conflict cu plutonierul. Alan Parker a fãcut un film despre insingurarea unui artist marcat de plecarea tatãlui sãu în razboi şi de-o mamã protectoare. Toate acestea l-au transformat într-un deviat, într-un inadaptat şi-un obsedat sexual. Despre asta-i vorba, nicidecum despre rãzboi aşa cum s-au grãbit unii sã-şi dea cu pãrerea. Prezenţa imaginilor de rãzboi nu fac decât sã întãreascã percepţia asupra personajului.
„Am sã mã întorc bãrbat” se aseamãnã, poate, ca structurã epicã dar povestea capãtã alte forme. Dupã ce am scris cele şaisprezece piese mi-am dat seama cã… discul nu are nici un rost. Când, însã, am gãsit versurile la piesa „Epilog” mesajul s-a conturat foarte bine.
- Pentru a nu lãsa loc interpretãrilor, care a fost mesajul lui Tudor Chirilã prin „Biloxi Blues”?
Cred cã am încercat sã aduc în atenţia celor din jur aspecte pe care le neglijãm deseori. Onoarea, dreptatea, disciplina şi datoria. Restul, se vede pe scenã.
Aura Dajbog

Florin Chilian încalcã cele… „zece porunci”

( afisul concertului cat si invitatiile au fost realizate cu profesionalism de catre Marian Marin si Tiberiu Ivan , Tiberiu Ivan si Marian Marin-  Galleria Creative Galati-www.galleriacreative.ro)

La prima vedere, un concert marca Florin Chilian pare sã fie  un fenomen bizar, menit sã-i scoatã din amorţealã pe pasionaţii de muzicã sau sã-i antreneze în atitudine pe snobii amatori. De altfel, solistul refuzã sã fie încadrat într-un tipar muzical pentru cã el însuşi este un nonconformist. Unii spun cã are curaj. Nimic mai adevãrat. Chilian nu se sfieşte sã spunã lucrurilor pe nume ori sã ironizeze o societate în care mulţi dintre noi au încetat sã mai creadã.
Vineri searã, gãlãţenii care au asistat timp de aproximativ trei ore la un spectacol de nota …„zece”, organizat în cele mai mici detalii de Fundaţia Naţionalã pentru Tineret , gãzduit de Club S şi susţinut cu profesionalism de cãtre  Florin Chilian, şi-au permis sã fie liberi. Au intrat repede în jocul artistului, au fredonat cu entuziasm fiecare  text ( solistul urãşte sã le numeascã„versuri”) şi chiar au comunicat cu acesta, fãrã menajamente.
Chilian nu pare sã  fi  gäsit izvorul la care se adapã floarea cea vestitã a muzicii româneşti, „vedetele” cãrora nu le mai ajungi la nas nici cu macaraua şi care susţin, câte trei-patru concerte pe searã…evident, playback. Natural, spiritual şi teribil de sincer, solistul a fascinat  publicul cu abilitãţile sale de a transforma fiecare piesã într-un spectacol, într-o „ecranizare” a vieţii de zi cu zi. Îi place sã valorifice lucrurile simple, lucruri pentru care avem o fobie şi pe care le gãsim mai puţin importante, adãugând o notã personalã, acel „ceva” ce poartã amprenta lui Florin Chilian.
Pe întreg parcursul recitalului nu s-a dezlipit de pachetul de ţigãri. Norii de fum i-au sporit inspiraţia şi i-au insuflat,  parcã, un aer boem. A cântat impecabil, s-a simţit în largul sãu şi le-a transmis aceastã stare şi fanilor care s-au dezlãnţuit pe acordurile de la „Cântecul avocatului”, „Chiar dacã”, „Iubi” şi „cea mai recentã piesã şi nu ultima”, cum a ţinut sã menţioneze, „Zece”.
Dupã dialogul deschis pe care l-a purtat cu publicul, în concert,  , a venit şi rândul presei gãlãţene sã-l descoasã pe „omul spectacol”, Florin Chilian. Întrebat fiind care sunt cele „zece” lucruri ce i-au marcat existenţa, acesta a replicat în stilul caracteristic:”Sunt doar patru, dar ca sã vi le spun va trebui sã vã ucid pe toţi”.
Un om şi-o chitarã. Un om şi-o poveste. Un om şi-un mare artist au adus un aer proaspãt peisajului muzical românesc, poluat şi populat de chipuri comerciale atât de conformiste. Cum ar spune criticii… „Fãrã Chilian am fi mai altfel… mai sãraci”.
Aura Dajbog

N.R: Mulţumesc in mod special  lui Tiberiu Ivan şi lui  Marian Marin pentru sprijinul acordat la realizarea acestui material.

„Ca sã vi le spun ar trebui sã vã ucid pe toţi”

Despre Florin Chilian poţi şi nu poţi sã vorbeşti. E omul extremelor. Naşte controverse dar parcã nu-i place sä fie mediatizat. Face presã dar nu vrea sã fie numit om de presã. Se iubeşte pe sine dar recunoaşte cã nu s-a mai întâlnit demult cu el insuşi. E conştient cã societatea în care trãieşte e o mizerie dar parcã n-ar vrea sã se implice prea mult în schimbarea ei. Susţine cã e egocentrist dar pe scenã dovedeşte cã poate sã molipseascã sute de oameni cu entuziasmul, talentul , sinceritatea şi umorul sãu debordant.
De la Florin Chilian am aflat cã-i inteligent ( doar conduce dialogul acolo unde-şi doreşte dumnealui;în plus, susţine cã-i bãiat isteţ) , cã-i cultivat ( doar îl citeste pe Nichita; de aici „21 de grame” ), cântã live demenţial ( pot spune sute de mii de oameni care l-au ascultat), are mesaj, atitudine şi… ceva în comun cu una din piesele celor de la Omul cu şobolani, pe care am încercat sã o adaptez situaţiei de faţã:”Sunt Florin Chilian şi îmi place de mine. Îmi place de mor”.
”Ai grijã ce întrebãri îmi pui cã-s bãiat isteţ”
- Cu ce scop a apãrut Florin Chilian în peisajul muzical românesc de astãzi ?
Nu a fost nimic premeditat. Ce, eu mi-am dorit sã ma nasc? Poate a fost un context favorabil dar nu şi  circumstanţele care au dus la apariţia mea pe piaţa muzicalã.
- Putem vorbi despre o schimbare în ce priveşte mentalitatea oamenilor din România, dupã aproximativ cinci ani de când publicul s-a familiarizat cu stilul dumneavoastrã ?
Da, oamenii au devenit ceva mai deschişi si poate mai critici vis-a-vis de ceea ce se întâmplã astãzi în societate. Au început sã priveascã altfel viaţa şi cred cã fac progrese din acest punct de vedere.
- Am observat cã e la modã sã fii altfel, cel puţin în materie de muzicã. Au apãrut tot felul de interpreţi care promoveazã ironia şi sarcasmul prin cântecele lor. De pildã, Mihai Mãrgineanu…
Îl ştiu pe Mihai de când eram mic. Ştiu ce stil de muzicã a cântat. El se inspirã din viaţa de mahala, preia cântece. Nu-l cunosc personal şi nici nu-mi place muzica lui.
- Îmi permit sã afirm cã sunteţi varianta masculinã a Adei Milea, muzical vorbind. Greşesc ?
Eu nu am egal. Nici feminin si nici masculin. Sunt unic (!)
( Proprietarul clubului unde a avut loc concertul intervine: „ Daţi-mi voie sã-l intreb pe Florin cum reuşeşte sã cânte douã ore încontinuu, în timp ce trupe scumpe, cântã 45 de minute, playback?”)
Douã ore ? Am început la nouã jumătate şi acum e ora 12. Mai mult de douã ore.
( Acelaşi domn :” Intrebaţi-l şi ce gen de muzicã face. Eu am vrut sã-l chem la festivalul de folk şi mi-a spus :”Da ce, bã? Eu cânt folk?”)
Pãi, ce? Eu cânt folk ?
- Poate… nu cântaţi folk dar acum sunteţi european şi asta vã ocupã tot timpul. Cum vã descurcaţi cu noul statut ? Cum aţi primit schimbarea ?
Mi se rupe. Schimbarea… eu mã schimb de douã-trei ori pe zi. Cum se spune, ultima picatura tot în chiloţi ajunge.
- Se spune cã artiştii sunt ceva mai boemi din fire. Pe de altã parte, se spune cã muzica şi arta , în general, îi uneşte pe oameni. Dacã am avea un parlament format numai din artişti, lucrurile în societate, s-ar schimba în bine ?
Fereascã Dumnezeu! Niciodatã, sub nicio formã! N-aţi vãzut câţi artişti sunt prin parlament, cât sunt de penibili şi cât de prost merg toate lucrurile în ţara asta ?
- Şi cum ar fi dac-ar fi Florin Chilian preşedinte?
Ar fi mai rãu decât e acum cu Bãsescu. Sunt suficienţi oameni de nimic prin parlament, sunt suficienţi oameni care nu meritã sã conducã o ţarã. Eu rãmân la ceea ce-mi place sã fac acum. Şi ce-mi place sã fac acum e muzica. Eu câstig bine din asta, suficient de mult încât sã-mi creez o situaţie şi pentru viitor. Am tot observat fenomenul politicã, în calitate de jurnalist. În momentul de faţã sunt editorialist la Jurnalul Naţional unde consemnez rubrica „21 de grame”. Sunt acolo, cu Tucã.
- Mulţi artişti susţin cã din muzicã se câştigã foarte prost.
Nu aş asocia cuvântul „mulţi” cu substantivul „artişti”. Care-s ãia ?
- E adevãrat, unele  trupele de astãzi sau unii solişti  nu meritã sã fie numiţi aşa. Ideea este cã sunt foarte în vogã şi te aştepţi sã câştige colosal de mult. Când îi intrebi, însã, mai au puţin şi-ţi cer bani împrumut. Sãracii…
Eu o sã câştig luna asta fix 10.000 de euro. Urmeazã sã am alte cinci spectacole, luna asta.
( Aceeaşi persoanã intervine:”Intrebaţi-l şi ce-o sã facã pe 10 mai, la anu’… un concert cu o orchestra simfonicã n spate… )
- Nu vreţi sã ne dezvãluiţi mai multe detalii, poate chiar exclusivitate? Sã fie vorba despre un concert de anvergurã?
Pe 10 mai 2007, afarã de faptul cã va fi Ziua Regelui, am pregãtit şi eu o suprizã. Dacã-i de anvergurã sau nu…asta-i lãsãm pe critici sã decidã. De unde sã ştim noi ?Mai e mult pana atunci
- Nu existã criticã muzicalã în România
De ce nu ?
- Numiţi-mi dumneavoastrã un critic suficient de convingãtor şi suficient de bine pregãtit încât sã-şi permitã sã vorbeascã despre industria muzicalã de astãzi. Sau poate o publicaţie…
Or fi…
- În ce relaţii sunteţi cu Horia Moculescu. De curând a lansat  câteva afirmaţii mai putin pozitive, în ce vã priveşte.
E un idiot.(!). Ce fel de afirmaţii ?
- Susţinea cã nu aveţi ce cãuta pe scenã din moment ce însuşi dumneavoastrã aţi declarat cã nu vã pricepeţi la muzicã.
Da, asta am declarat şi am fost sincer.
- Cea mai recentã piesã, foarte apreciatã de public, se pare, se numeşte „Zece”. Care sunt cele zece lucruri, zece întâmplãri care v-au marcat existenţa atât ca om cât şi ca artist ?
Sunt doar patru. Ca sã vi le spun ar trebui sã vã ucid pe toţi.

A consemnat :Aura Dajbog